„Nimic nu e mai dezolat și mai lipsit de viață, în sensul vieții curente, omenești, decât pustiul braț al Sfântului Gheorghe. Aici, în afară de vreun inspector al pescăriilor, nu a pătruns picior de orășean, de om civilizat. Locuitorii, mai ales femeile și copiii, sunt complet sălbăticiți. Ei nici nu bănuie că există orașe mari, lumină electrică, civilizație. Ei n-au văzut în viața lor o locomotivă sau un automobil. Locurile sunt astfel făcute ca acolo acestea să nu poată pătrunde niciodată, locurile sunt astfel făcute că nici oamenii care locuiesc acolo să nu poată ieși niciodată. În afară de lipsa riscului unei întâlniri cu hipopotami sau canibali, un voiaj pe brațul Sfântul Gheorghe al Deltei e tot atât de virgin, de o sălbăticie tot atât de inedită ca și un voiaj pe oricare fluviu din inima Africii. În colibele lor de stuf, oamenii trăiesc vara goi, iar iarna cu cojocul pus de multe ori de-a dreptul pe piele. Ca vase de bucătărie au un singur tuci în care fierb și mămăliga și ciorba de pește. Focul, cu stuf.”

Sursa: Vremea, 6 mai 1934